Mircea Florian (România)

Compozitor, poet, performer, teoretician și experimentator sonor, MIRCEA FLORIAN a traversat deceniile cu o curiozitate artistică nealterată, mereu căutând noi moduri de a spune – sau sugera – lumea. A început în anii ’70 cu formația „Ceata Melopoică”, a sfidat dictatura cu versuri criptice și sunete neobișnuite, apoi a plecat în Germania, unde a continuat să creeze într-un exil deloc tăcut. Astăzi, Mircea Florian este o prezență discretă, dar de o luciditate tăioasă, un martor al lumii și un creator al ei, în același timp.

Poezia lui Mircea Florian este o formă de rezistență interioară, o explorare delicată a tensiunii dintre real și imaginar, dintre cuvânt și tăcere. În versurile sale, sensul nu se oferă direct — el se întrezărește, se destramă, apoi revine mai profund. Cuvintele sunt alese nu doar pentru ce spun, ci și pentru ce nu spun. Fiecare imagine este o breșă în convenția poetică, o invitație spre un gând mai tainic. Poetul refuză declarațiile, dar acceptă revelația. Există în poezia sa o frumusețe subtilă, o neliniște neterminată, o nostalgie după un sens pierdut, dar încă posibil. „Poetul nu e un cronicar al lumii, ci un detector de vibrații. Eu nu caut explicații, ci rezonanțe”, mărturisește Mircea Florian.

Mircea Florian nu dramatizează, dar nici nu minimalizează. Spune lucrurilor pe nume. Povestește cum a rezistat presiunii regimului, cum și-a dorit să plece din suprasaturație și din nevoia de aer curat artistic. Vorbește despre curaj și exil, despre întoarceri din datorie și despre pierderi ireversibile, dar este și o privire cu demnitate asupra unei generații care „a lăsat în urmă gesturi artistice largi, pline de strălucire.”

Încă de la finalul anilor ’60, când era difuzat de Cornel Chiriac pe frecvențele Europei Libere, și până astăzi, Mircea Florian și-a croit un traseu artistic unic: sub radar, dar adânc. Nu i-a plăcut niciodată cuvântul „folk” – l-a preferat pe cel vechi, grecesc: melopoia – amestec între melos și poesis, între sunet și cuvânt. În muzica lui, întâlnim nu doar teme de iubire sau protest, ci o estetică a stratului dublu, a metaforei criptate, a buclelor sonore care învăluie fără să explice. Puțini își mai amintesc azi de „Tainicul vârtej”, un disc tras în tiraj mic, premiat la Constelații Rock, devenit raritate aproape mitologică. Aparent, era un spectacol despre iubire. În realitate, era o spirală de sensuri în care critica socială, ironia și absurdul cotidian se amestecau în sunete, în gesturi, în tăceri. Publicul? Era avid, lihnit, știa să citească printre sunete, înțelegea mesajul codificat, iar reacția regimului era simplă: pumni în bot. Dar Mircea Florian nu a încetat. A emigrat, s-a întors, a continuat să construiască în sunet și tăcere, să scrie cu bandă magnetică și cu poezie.

Astăzi, piesele, instalațiile, poemele sale sunt mărturii ale unei cariere trăite pe muchie, în luptă cu sistemul, dar și cu formele învechite de expresie. Într-o lume în care totul se arhivează, dar puțin se păstrează cu adevărat, Mircea Florian rămâne o arhivă vie, un martor fragil și puternic în același timp. Un artist al interstițiului. Al vibrației. Al lucrului făcut cu mâna, urechea și inima.

Credit foto: Claudiu Nețoiu